How to be king of your castle sau Despre ce vroiam să fim când eram mici II

Oamenii aleg deobicei ceea ce este mai confortabil. Nu e nimic ruşinos sau mai prejos în asta. Dar vorbele alea de şmecheri despre “dacă vrei să câştigi mare, trebuie să rişti mare” este adevărat sunt adevărate. Şi poate este şi vorba de timpul potrivit.

Recunosc că şi acum sper în ideea de a fi “descoperită” şi poate mai multi oameni încă speră lucrul ăsta. Să fiu pe stradă şi să mă vadă cineva şi să îmi zică: “tu, tu vei fi cea mai tare actriţă din lume” şi începe să arunce bani spre mine, că “cineva-ul cel mai ce” va vedea o fotografie de a mea şi mă va face cea mai mare fotografă din lume, că New York Times, BBC şi Vogue Italia vor citi ceva scris de mine şi mă vor vrea. Daaaaar… raţiunea mea îmi spune că aşa ceva nu e posibil. Şi chiar dacă ar fi, ce trist ar fi ca eu să nu fi participat cu nimic. Probabil m-aş îndoi din 5 în 5 minute de mine şi mi-aş blestema zilele ca a venit un asemenea noroc incredibil asupra mea şi eu nu eram pregatită. ( =)) dar oricum better to be rich and miserable than poor and miserable, right?)

Cred că ideea de scouting e una din cele mai proaste idei inventate de omenire. Pământenii erau obsedaţi de asta de pe vreme zeilor când unul sau altul dintre regii Olimpului “descopereau”America’s Greece’s next top model şi mai făceau un plod semizeu. Te face leneş. Îţi dă sentimentul de confortabil în oala ta şi că cineva te va descoperi dacă e să te descopere. Buuuuuuuulllllsh…nauzer.

…..

Ideea de a fi descoperit presupune două lucruri: ca cineva va vedea ceea ce alţii nu au văzut (inclusiv tu, de, se pare, nu ai fost în stare să aplici pentru acel ceva) şi că a fost să fie, deci tu nu ai nici o vină de consecinţele descoperirii. Dacă eşuezi, într-un fel, nu este eşecul tău, ci mai mult a celui care te-a descoperit.

……

Asta cu a fi confortabil mi se pare logic. Minţile noastre lucrează non-stop procesând informaţiile astfel încât să ne simţim mai bine, vezi “punctele de vedere” în funcţie de persoană sau “hai că am făcut ceva azi”, “am timp să învăţ mai încolo”etc. Dar cea mai mare problema a mea, şi probabil a tuturor, este nevoia de confirmare a propriei valori. Mi-au trebuit 2 ore să scriu o scrisoare de intenţie în care nu am minţit nici măcar puţin, dar a trebuit să mă conving pe mine ca da!, am lucrat acolo, şi am făcut chestia aia bine, am scris lucrarea aia şi chiar mi-a plăcut etc. Refuzul de a te lăuda de teamă că vei suna fals…asta înseamnă că de fapt ţi se pare fals ceea ce spui, când nu este, şi aici este lipsa aia de încredere în propriile forţe.

Ca să o spunem mai direct, toţi marii conducători din istorie au manifestat o vanitate care uneori reuşea să lase în umbră realizările. Acum, hai să nu facem un Waterloo, dar puţină încredere nu ar strica, mai ales în lumea asta unde oamenii se manâncă unii pe alţii pentru atenţie.

Cred că acesta este unul dintre motivele pentru care atât de multi dintre noi nu ajungem ce am visat când eram mici. Lipsa de încredere, încercarea de a păstra confortul mental (şi poate economic sau poate social) prin a evita riscuri şi eşecuri şi descurajarea autoimpusă prin diverse argumente semipreparate.

Să trăieşti bine (haha, nu am vrut, dar aşa a ieşit) şi să faci ceea ce ţi-ai dorit, fără compromisuri, este o raritate. Pentru mine, şansele sunt undeva de ordinul “vom descoperi viaţa pe alte planete” . Ştim că există (matematic cel puţin), dar încă nu am unelete să o văd, să o ating, să ajung la ea. Vă imaginaţi ce păsări-lăţi-lungilă ar trebui să fiu să ajung la ea?

Dar asta nu conteaza aşa mult pentru mine. Nu vreau să mă gândesc constant cât este de imposibil sau improbabil, ci doar la următorul pas. Nu am un drum fix, ci mai degrabă ca un voiaj peste un continent pe care îl fac cu autostopul sau cu puţinele resurse pe care le am. De la Est la Vest uneori o mai iau şi în Sud şi în Nord, după cum am posibilitatea.

Problema cu drumuri din astea lungi este să nu uiţi unde vrei să ajungi. Din fericire sunt oameni care îmi amintesc unde vreau să ajung. Asta e drumul meu, lung şi laborios probabil, după cum îmi ştiu norocul, dar nu vreau să trăiesc o iluzie de fericire confortabilă când o pot avea pe cea adevărată.

Ca o paranteză, ultima criză economică ne-a demonstrat că nu prea există certitudini şi joburi sigure etc. etc. Să credem în simpla idee de certitudine este o iluzie şi nu aş pretinde niciodată că ştiu ce se va întâmpla. Îmi privesc filmul vieţii mele cu fascinaţie, ne-ştiind ce se va întâmpla mai departe, ce aventuri voi avea. Pentru moment, caut următoarea pietricică din drumul meu galben către vrăjitorul din Oz (asta că tot am vorbit de iluzii hihi) şi anume un job care mă va duce mai aproape de împlinirea visului meu.

……..

How to be king of your castle ?

Believe you are up for the task! If you don’t , who will?

Advertisements
Comments
2 Responses to “How to be king of your castle sau Despre ce vroiam să fim când eram mici II”
  1. 1singur says:

    Aşa e, Ina, vorbele alea de smecheri este adevărat 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

  • Arhive

  • ze top

%d bloggers like this: