Un pictor naiv

“Fenomenul românesc” de Mihai Ralea

Editura Albatros publică studiul „Fenomenul românesc”(1927)al lui Mihai Ralea (1896-1964) în 1997, ediţie îngrijită de Constantin Schifirnet. Antropolog, filozof, critic literar şi memorialist, Mihai Ralea a debutat în revista „Convorbiri literare” tot cu un studiu, „Importanţa sociologică a lui G. Tarde”. Studiul „Fenomenul românesc” doreşte să răspundă întrebării „În ce constă sufletul românesc?”. Interesul autorului pentru această problemă era împartaşită de contemporanii săi. După Primul Război Mondial, România se simţea împlinită geografic, dar nu îşi găsea un loc în cultura europeană.

Motto-ul acestui studiu ar putea fi :

Analiza şi caracterizarea fenomenului sufletesc românesc e poate una din cele mai urgente şi mai imperioase probleme ale culturii noastre începătoare.”[1]

deoarece aceasta frază are un caracter general, se adresează tuturor românilor, exprimând în acelaşi timp o serie de idei ce se regăsesc în text : cultura românilor este la inceput, este nevoie de o evoluţie a acestei culturi iar autorul consideră că singura modalitate de a realiza aceasta evoluţie este prin cunoaşterea sufletului românesc. Mihai Ralea îşi propune prin acest studiu să stimuleze scrierea de studii cu privire la aceasta problemă, încă neexplorată în România.

Studiul are doua părţi : Dificultăţi şi posibilităţi de determinare a sufletului naţional şi Încercare de caracterizare psihologică precedate de o mică introducere în temă şi motivaţia sciitorului pentru a scrie studiul.

Prima parte, Dificultăţi şi posibilităţi de determinare a sufletului naţional se înscrie în dezbaterile legate de originalitatea şi cultura popoarelor. S-a încercat prin mijloace ştiinţifice să se găsească diferenţe între membrii diferitelor popoare, diferenţe între rase, însa aceste studii au ajuns la concluzia că ideea de rasă şi, în consecinţă, de suflet etnic sunt noţiuni neştiinţifice. Totuşi, autorul observă în psihicul uman existenţa ideii de trăsături caracteristice pentru un întreg popor motivându-şi opinia prin existenţa diplomaţiei, comerţului, chiar a războaielor ce se bazează deseori pe cunoaşterea trăsăturilor specifice ale unui popor. Mihai Ralea încerca să demonstreze existenţa sufletului naţional printr-o corelaţie. Aşa cum pentru un individ se poate identifica un suflet ce este unic, putem gasi unicitatea spiritului naţional deoarece o naţiune este compusă din invidizi cu afinităţi şi lucruri în comun.

Autorul precizează că determinarea sufletului naţional este valabilă doar pentru momentul istoric în care s-a făcut studiul deoarece structura psihică nu are un caracter etern iar în efectuarea cercetării trebuie avute în vedere elementele : vârsta poporului, ritmul de evoluţie sau schimbare şi spaţiul geografic. Dificultăţile în studierea sufletului naţional sesizate de autor se datorează în mare parte numărului foarte mare de diferenţe între persoanele ce aparţin unei singure naţiuni : climă, mediu (urban sau rural), poziţie geografică (munte sau şes), nivelul economic, ideile politice, influenţele străine. Deşi este greu, se pot găsi acele trăsături specifice pentru întreaga naţiune. Când vorbeşte despre spiritul naţional românesc în particular, M. Ralea observă o nouă serie de obstacole în determinarea acestuia. Dintre cele mai interesante şi care se regaseşte şi în ziua de astăzi este existenţa celor două opinii contrare despre propria cultură : scepticismul radical şi grandomania şovină. Scepticismul radical este o trăsătura a celor cu studii superioare în străinătatea şi se caracterizează prin fraza „Suntem în urma tuturor popoarelor[2].”. Aceşti conaţionali consideră că tot ce există în această ţară este o proastă imitaţie. Opinia total opusă scepticilor se caracterizează prin aceeaşi lipsă de discernământ şi falsitate însă este mânată de un spirit ce se doreşte a fi izvorât din patriotism. Grandomanii susţin că suntem un popor unic, cu realizări de care nu ne dam seamă, cu monumente mai valoroase ca cele occidentale iar cel ce diminuează relizările şi valoare culturii române este considerat un trădător. Părerile sunt împarţite între aceste două opinii şi de aceea avem nevoie de un spirit critic just, atunci şi acum.

Alte dificultăţi în recunoaşterea sufletului românesc sunt lipsa unei culturi proprii, prăpastia dintre clasele sociale şi numeroasele influenţele străine ce au fost „incomplet digerate[3]”. Soluţiile propuse de autor pentru a găsi totuşi un caracter comun tuturor românilor au în vedere faptul că acel caracter trebuie să existe. El propune să abandonăm scepticismul sau grandomania şi să privim direct, liber realitatea. Daca nu avem literatură şi cultură, o observăm pe cea pe care o avem şi o completăm cu observaţia moravurilor de azi. Dacă nu avem personalităţi rezumative privim omul obişnuit, iar în ciuda faptului că avem diferenţe prea mari între clase trebuie să găsim ce au totuşi în comun. Aşadar, „să studiem românul mijlociu[4].

Partea a doua a studiului se numeşte Încercare de caracterizare psihologică. Autorul propune adaptabilitatea ca fiind trasătura specifică sufletului naţional românesc. Adaptabilitatea este o cale de mijloc între psihologia occidentalului (caracterizată prin aptitudine creatoare şi stăpânire asupra altor popoare) şi psihologia orientalului carcaterizată prin „resemnare pasivă”. În concepţia lui M. Ralea adaptabilitatea presupune a ajunge la un armistiţiu cu mediul şi are atât trăsături din psihologia occidentală cât şi din cea orientală. Pe scurt, „N-am avut timpul să construim noutăţi, dar am avut meritul de a pricepe şi asimila imediat ce au facut bun alţii.”[5] Scoasă din context această idee poate parea sarcastică şi nu stârneşte în nici un caz mândria, dar autorul studiului îşi dezvoltă ideea în momentul în care face distincţia între imitaţie şi adaptabilitate la sfârşitul studiului. Adaptabilitatea iese în evidenţă ca trăsătură principală a sufletului românesc deoarece dacă observăm moravurile, instituţiile şi felul de a reacţiona al poporului român observăm ca se află între voluntarismul occidental şi resemnarea orientală. În sufletul românului ce primeşte influenţe diverse s-a format totuşi un echilibru, iar acest echilibru sufletesc poartă numele de adaptabilitate. Autorul ne consideră leneşi, ce suferă de plictiseală şi răbdare excesivă ceea ce ne împiedică să fim occidentali. Pe de alta parte avem initiaţive, pricepere pentru a desluşi noutăţi, nu suntem dezorientaţi şi nici intimidaţi de imprevizibili. Nu am construit noutăţi, dar am asimilat ce au făcut alţii. Am făcut din adaptabilitate luptă pentru supravieţuire. Această adaptabilitate a fost cauza progresului nostru, dar (amintind teoria lui Titu Maiorescu) dacă am fi luat ideile occidentale şi în fond , nu numai în formă, am fi avut o civilizaţie proprie.

Din adaptabilitatea, considera Mihai Ralea, s-a dezvoltat uşurita românilor în a trăi în alte ţări sau în a urca pe scara socială, talentul pentru ocupaţii cum ar fi avocat sau medic, precum şi progresul tehnologic. Românul este considerat inteligent, înzestrat cu bun-simţ, iar această inteligenţă anulează naivitatea şi speranta într-o lume idilică, precum şi increderea în ceilalţi oameni. Aceste caracteristici şi alte câteva sunt mai mult explicate decât argumentate, iar în cazul în care se precizează motivul ce a dus la recunoaşterea trăsăturii respective este un argument slab, totuşi nu ma simt în stare să îl contrazic. Spre exemplu, autorul presupune ca românii nu au încredere în oameni deoarece au un trecut în care au fost asupriţi, minţiţi ţi deziluzionaţi. Aici se bazează doar pe  prejudecată că aven un trecut de martiri, dar tocmai pe aceaşi prejudecată ne bazăm noi toţi, şi acum în prezent. Cum altfel? E în imnul naţional.

Mihai Ralea demonstrează prin tehnica eliminării, unicitatea trăsăturii românilor. Popoarele ce le putem considera apropriate, grecii, italienii, spaniolii, nu au ca principală trăsătură adaptabilitatea. Popoarele nordice înclină spre occidentalism iar alte popoare mai mici cu o cultură mai recentă s-au limitat a imita, spre deosebire de români care au adaptat. Revenind la diferenţa dintre a asimila şi a imita, autorul defineşte conceptele în felul următor: imitaţia este inferioară prin faptul că se face aproape involuntar şi este caracteristică unui parazit ce trăieşte din invenţia altuia, pe când a adapta este definit ca fiind o acţiune de prefacere, ajustare, localizare, trecerea printr-un tratament special al unui sistem de viaţă. Adaptarea e o selecţie a lucrurilor ce pot fi ajustate la caracterul naţional. Recunoaşterea unei idei de valoare înseamnă ca există o afinitate între aceea idee şi individ. În plus, din adaptabilitatea rezultă curiozitatea din care reiese tinereţea sufletului românesc.

Pentru că determinarea sufletului naţional  nu poate fi limitată decât la o perioada de timp, M. Ralea precizează că această adaptabilitate poate fi doar o caracteristică a tinereţii culturii noastre şi că peste ceva timp va dispărea în favoarea altor caracteristici. Pentru moment trebuie luată însă în considerare. Autorul încheie pe un ton optimist. Este posibil să fi găsit o cale spre perfecţine căci nu e puţin lucru sa avem luptă pentru existenţă, supleţe, elasticitate, tact, bun-simţ şi luciditate.

Înteleasă în mod corect această calitate a adaptabilitţăii poate însemna inteligenţă, fineţe, supleţe, progres, dar poate însemna şi laşitate, dublicitate, şiretenie, superficialitate. În adaptabilitate găsim atât posibilitatea de progres şi posiblitatea de decadenţă. Totul depinde de direcţia ce va fi imprimată de conducătorii noştri : „destinul care ne aşteaptă e astfel dublu. La răspântie, se cere mai multa înţelepciune decât oriunde.”[6]

În concluzie, a identificat Mihai Ralea trăsătura sufletului naţional romănesc ? Argumentele ce sprijină alegerea adaptabilităţii ca trăsătură specifică sunt relevante însa nu mă conving pe deplin. De ce nu ar fi alta trăsătura cea esenţială? În alte cuvinte, nu sunt suficiente argumentele aduse, dar textul este interesant şi abordează o problemă înca actuală, spre nefericirea noastră. În privinţa unicităţii adaptabilităţii ce caracterizează românul, în cazul că aceasta ar fi caracteristică pentru sufletul românesc, argumentele sunt suficiente.

În final, pentru a crea o cultură trebuie să ne cunoaştem.

Am fost deunăzi la ultima expoziţie de pictură a salonului oficial. La prima aparenţă, nimic deosebit faţă de o expoziţie similară din Paris ori Munchen. Progres remarcabil. Talente care, dacă n-ar exista undeva modelele lor, ar fi mari pictori. Dar când priveşti mai de aproape îţi adci aminte imediat că exista undeva în Apus, Matisse, Vlaminck, Picasso, Gauguin, Van Gogh. Culorile acestea, liniile acestea, nu sunt găsite pentru prima oara de un ochi romănesc.Cum aş fi vrut ca ele să fie aşternute acolo pe panză, din experienţa sa sufletească, pur românescă, de un pictor incult, naiv şi instinctiv![7]


[1] Ralea, Mihai, (1997). Fenomenul românesc. Bucureşti : Editura Albatros. pag 51

[2] Ibidem, pag 65

[3] Ib., pag 68

[4] Ib., pag 72

[5] Ib., pag 76

[6] Ibidem, pag 91

[7] Ib., pag 83

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

  • Arhive

  • ze top

%d bloggers like this: